ultimul salon îmi răpise pentru totdeauna identitatea. devenisem anonim în bătaia puștii, un soldat oarecare cu inițiala tatălui ciuruită de inutilitățile zilei. deodată în megafoane se anunța o toamnă care întârzia nefiresc. sărbătoream uitarea. și pe bună dreptate. numele meu ca un cocoloș de hârtie aruncat la coșul de gunoi îmi suna încă foarte cunoscut. asta doar pentru că sub acest nume am învățat să iubesc...


teama aceasta a mea nu trece prin tine
îmi las sângele să îmbătrânească în artere
muștele verzi mi se înfruptă din creier
acolo unde uitarea e carnea putrezită a iluziei

noaptea visez o lehamite nouă

se întâmplă uneori să-mi amintesc dragostea ca o sete
care îmi arde esofagul inflamat de prea multă și aridă lumină.
rup din tăcere o sferă și o trântesc peste înfăptuiri
cu greu îmi regăsesc libertatea în această nesfârșită nepăsare

tatăl meu mi-a dăruit o inițială cu vârful ascuțit înfipt în inima obosită a mamei.
mă definesc prin tine. ești ultima fereastră.

cioburile aduc noroc.