locuiam într-o piatră. nu știu de când pentru că nici eu nu aflasem de la început și piatra nu știa că e locuită. într-un târziu i-am dat un nume. trebuia s-o strig cumva. oricum despre mine nu mai știam mare lucru.

aveam și o umbră din care rupeam ca dintr-un pom înalt. mă bucuram ca un copil când ea crește la loc când vedeam că pot să mă bazez pe chestia asta. nici măcar nu durea. rupeam mușcam din ea ca dintr-un măr și nimic. lumea rămânea întreagă.

de câte ori ploua piatra cânta ușor. murmuram deodată cu ea ca într-un zumzet și mă bucuram că nu aude nimeni. treceam cântecul meu în lumea pietrelor și era bine. nu-mi era frig. aș fi vrut să plouă oricât.

totuși i-am dat pietrei un nume. am simțit nevoia s-o strig. dar nu făceam asta în fiecare zi. nu. o strigam numai noaptea când era în pericol când ea visa un deșert și nu puteam s-o las acolo. ar fi măcinat-o pustiul.