s-a transformat într-o frânghie de aur din prima clipă cum i-am dat voie să intre. mi s-a încolăcit pe trup precum șerpii de foc. știi? aceia ce ies din pământurile crăpate de frig, intră prin scorburile din copaci, iar ei se dezgheață și înfloresc în toiul iernii. se închină apoi oamenii a miracol și se tem.

nu am știut: luciul parchetului poate să devină o ferestră lichidă. eram imobilizată și priveam cum în mine, prin tălpi, intră un el mic precum un spiriduș cântând tandru. auzeam răsunându-i pașii de parcă aș fi fost o catedrală, iar dintr-o dată m-a durut atât de tare încât am țipat.

nu știu ce a mai fost apoi. leșinasem. când m-am trezit eram întinsă pe canapea, sub cap aveam un mănunchi de flori, pe mâini urmele strânsorii, iar pe cămașa de noapte, înainte albă, o pată de sânge semăna cu o inimă.

nu-l cunosc, i-am deschis căci semăna cu tine și zicea: tu ești femeia mea. ai ales.