Miercuri, 2 septembrie, l-am condus pe ultimul drum pe Egon Marc Lövith, unul dintre seniorii artei plastice transilvane. A fost îngropat alături de soția sa, Margot, în cimitirul neolog din Cluj. Două morminte gemene ale căror monumente funerare au fost create de artist la moartea soției sale: două jumătăți ale unei pietre de râu, simple și maiestuoase. O ultimă ipostază a “Eternului cuplu”, un subiect care i-a însoțit creația pe tot parcursul vieții.
Egon Marc Lövith a fost un artist complex, un renascentist întârziat, cum se autodefinea adăugând cu umor: “mă deosebesc de Rafael și Leonardo doar prin faptul că… nu m-am ocupat și de arhitectură.” Afirmația de mai sus este confirmată de creațiile sale: sculpturi în bronz, lemn și alabastru, pasteluri, uleiuri, desene și statuete de ceramică neagră, care exprimă într-un stil inovator, focalizat pe esență, marile teme care l-au frământat pe artist: rădăcinile iudaice, dragostea, zborul, victoria, libertatea, impresiile mexicane din copilărie și Holocaustul, al cărui supraviețuitor era. De-a lungul vieții a trecut prin încercări majore. A luptat și a suferit cumplit, dar în egală măsură s-a bucurat de plenitudinea iubirii profunde și durabile, de împlinirea creației, de aprecierea criticii și a publicului iubitor de artă. Era un bărbat înalt și frumos, cu multă carismă și un deosebit simț al umorului. Din mai toate lucrările sale, oricât de triste, răzbate filonul de umor, acel „râsu-plânsu” specific evreiesc.
Chiar dacă în ultimii doi ani și jumătate a lipsit din spațiul cultural clujean (în urma atacului cerebral, suferit în iarna lui 2006, memoria i-a fost afectată parțial și rudele moștenitoare au decis să-l interneze într-un cămin de bătrâni), cu prilejul celei de a 86-a aniversări, la 21 mai 2009, a fost vernisată expoziția Medalion Lövith, găzduită de Muzeul de Artă din Cluj. Artistul a ieșit la rampa vieții artistice clujene pentru o ultimă reprezentație și s-a bucurat de un succes enorm. Publicul care umpluse sălile i-a cântat din inimă „Mulți ani trăiască!”, dar n-a fost să fie…
Trupul istovit al lui Egon Marc Lövith s-a săvârșit din viață, însă spiritul său continuă să trăiască în sculpturi și tablouri. Multe dintre ele, păstrate în muzee și colecții, ne încântă ochii, ne îndeamnă la meditație și ne înțelepțesc. Nădăjduiesc că și numeroasele lucrări rămase în atelierul și casa artistului își vor urma destinul hărăzit de creatorul lor: acela de a fi privite și admirate, împlinindu-i dorința profundă transpusă în cuvinte simple: „Vreau să fiu iubit, vreau ca lucrările mele să fie iubite!”
Egon Marc Lövith a fost unul dintre oamenii cei mai apropiați de sufletul meu. Îi mulțumesc că a existat, că mi-a înseninat copilăria și mi-a împărtășit întâmplările vieții sale care au constituit subiectele celor mai apreciate filme pe care le-am realizat.
Fie-i memoria binecuvântată !