Tu vrei sa strigi,
sa strigi cat glasu-ti tine
Si strigi din toate fortele vitale,
dar mut iti e ecoul strigatului mut.

Si dor peretii jupuiti de vii
de ghiarele-ti, taisuri netocite
si plang iar cioburi de oglinzi
prin a odaii colturi ratacite.

Iar golul, blestematul,
ti-a prins din nou privirea
si-ntortochindu-ti vazul,
te-a absorbit pe toata, pana si nebunia-ti.

Dar evadand prin a minunii stire
te vaieti de durere-mbratisata
de asternutu-ti - piatra funerara
Si-adormi pe veci, strangand in palme
amintirile-ti uitate.
(Post Scriptum: asta nu-ti e moarte!)