aș fi vrut să îi înțeleg pe oamenii aceia cu mâinile lor firave întinse înspre mine
aveau o culoare ciudată aveau o strălucire aparte
aveau
biografii cuminți plete rare căderi și mai ales renunțări
aveau tot ce eu nu am avut niciodată
trăiau în lumi de împrumut pe care uneori le-aș fi vrut ale mele

ai mei plecaseră demult și departe
iarna cobora peste oraș
cuvintele se îndepărtau

știi cum e
cititorule

autismul
înstrăinarea
îndepărtarea
frica

noi am crezut în zăpezi
ele ne-au acoperit în cele din urmă
pictorul avea dreptate
esenin
cimitirul și tristețea celor mulți

nu mai pot spune cuvinte
nu mai pot scrie cuvinte
nu mai pot crea lumi în care alții să creadă
am deja atât de aproape
dreptatea
tristețea
poezia
și
mai ales
nostalgia
celor resemnați

un teritoriu pe care în copilărie voiam să îl cuceresc
l-am cucerit într-un târziu
acolo am găsit doar
oameni

în rest

rozalba nostalgie a cailor sălbatici

tata avea dreptate:

"oamenii din orașele noastre nu pot fi fericiți pentru că ei nu știu ce înseamnă cuvântul acesta
sunt doar oameni pentru mai târziu
dar nu va fi târziul nostru
dănuțule"


ascultă acest text în lectura autoarei