este, iar, 5 decembrie... este ziua noastră, iubitule! ne cunoaștem de un an. mi-aduc aminte de cel care stătea în fața mea, scriind cu fum lunatic... Daniela Voiculescu. am păstrat hârtia, deși logica o găsea inutilă! nu am avut nici cea mai mică bănuială că ea va fi martorul...
mă cuprinde inelul amintirilor și sângele meu se face o ploaie de smarald, grăbindu-mi nașterea unui poem! mi se face dor de primăvara din palmele tale, unde luna crește din visele de dragoste, culese mănunchi lângă mănunchi, rotunjindu-se ca lumina albastră a scarabeului egiptean! mi se face dor de fericirea pe care o simt atunci când alergi spre mine, fără să mai pui întrebări! și mă pierd în secundele care-au purtat rochii cu romburi, unindu-ne dulce, afându-ne ca pe miezul migdalei... și mă pierd în zâmbetele care-au plutit pe aripile destinului! recunosc constelația noastră, inima ei, pulsând glorios, nobil, precum un motiv decorativ cu capete de homa... recunosc drumul ce se va împlini printr-o iubire în osul tăcerii. nu-mi rămâne decât cortina portocalie, întâmplarea întâmplării! speranța cu zori de zi paralei.
este, iar, 5 decembrie... dar sunt alta, sunt a ta!

5 decembrie 2009, 21:23