n-am atâta curaj încât să plec
departe de mine însumi
clătinându-mă în plină zi
îngânând nu
funiei, cifrelor
ce-mi taie la răstimpuri mâinile
schimbând ore
peste zi
la cheremul semnelor
înconjurat de oameni palizi
vânătorul îmi știe vârsta
după parfumul ierburilor dulci

***

nu mai e nevoie să păstrez aparențele
întrebându-mă
ce culoare au ochii dumnezeului
celuilalt
până găsesc urma
hotarului necunoscut
unde îngerul păzitor pe jumătate orb
și-a ascuns, din pricina furiei
cuțitul de tăiat trestie
de zahăr
căutând să-și apropie un nume
de femeie

***

retezând porțile mari de floarea soarelui
în care păpuși cu mecanisme ascunse
părăsesc orașul, vechiul port
înfășurate în ziare ca mai toți poeții
cu frunze de salvie pe tâmple
cuvântul, părelnic