Pe Viorel Ploeșteanu l-am cunoscut în vara trecută, într-o tabără de creație de la Galați, organizată de „Esențe” – un site interactiv de pe internet. O prezență discretă cu o cameră digitală și atât. Spre diferență de cei care voiau să-și vândă cărțile, Viorel Ploeșteanu le-a dat „de gratis” și asta mi-a atras atenția: din ce în ce mai rar cunosc oameni care, în aceste vremuri zbuciumate, să urmeze biblicul concept: „Fără plată ați primit, fără plată să dați”.
Cartea pe care mi-a dat-o (un roman) se numește „Ciorile albe” (Ed. Craiova, Dolj, 2007). Trec peste faptul că are girul lui Fănuș Neagu și ajung la percepția mea de cititor înrăit: Viorel Ploeșteanu construiește volumul în dublu model, cel al anilor 1960-1975, combinat cu cel actual, al presupusei „modernități”.
Infrastructura stilistică atinge uneori o exprimare de tip Eugen Barbu (vezi „Groapa”), lucru firesc dacă ținem seama de tipologia personajelor, însă imediat se trece la romantism și apoi la postmodernism (așa cum l-a definit critica literară „de direcție” de azi). Această combinație aleatorie pe alocuri dar impusă autoritar în zone bine stabilite de autor îi poate asigura un succes de casă rapid. Îi recomand să apeleze la o editură care tipărește tiraje de masă pentru că sunt sigur că-și va găsi locul în literatura română.