îmi spunea și lumea îmi părea atunci infinită nu îmi mai simțeam degetele mă camuflam eram o dâră albăstruie cu lumânări mici în mâinile înghețate se întâmpla mereu cam la fel până într-o zi când s-a dus

oamenii mă privesc întrevăd o femeie peste care să își înfășoare brațele sus jos împrejur pe care să o pună la vedere să facă poze ca și cu Mica Sirenă să îi împletească celulele într-o zi m-au developat în mijlocul mulțimii apoi m-au așezat în sticluțe frumos colorate am plâns

căpătasem o piele amară în care cuvintele lumii se îndrăgosteau ca de un portocal
unele m-au iubit până când mi-au deșirat degetul cu care scriam literele cuvintelor ei

așa am învățat să amestec vopseluri și acum mă pictez pe linia coapsei până acolo unde plecarea mă doare într-atât încât desenez un cadavru

am să înnebunesc într-o zi o să mă otrăvească asfaltul din oameni lipsa semnelor blânde și vântul
primăvara începe cu brândușe de plumb mama mă tot cheamă în moartea ei caldă să mă înveselească să ne prindem de mâini și să îmi șoptească “ stai dreaptă!”