aștept momentul acela al zilei
când pot recunoaște c-am eșuat atât de fantastic
că am o insulă-nsorită în fiecare perete și-o pătură groasă
de-aruncat peste tot ce urmează

nu știu să iubesc, dar aș vrea să cresc o mulțime de prunci, într-o zi
li se vor clătina dințișorii, îi voi lega cu ață subțire de clanță
apoi mă voi roti în jurul ușii și asta voi ști, așa cum știu să-mi uit lucrurile
așa cum port același tricou rupt dimineața sau poate e doar o iluzie a iernii
și merg foarte ușor prin mulțimea de lebede

e-un amănunt din care știu că voi cădea secerată
aș fi putut purta la gât o piatră, îmi puteam face mănușă de șoim
aș fi putut primi în atâtea feluri, m-aș fi putut poza
între coaste de lup, desfăcându-le

îmi place iluzia asta, jocul puțin mișcat din mine
când încep să se rostogolească întrebări și niciodată regrete
când mă legăn în scaun și simt cum se zgârie și florile din vază
doar fiindcă sunt prea aproape