Jurnal.
Oriunde ești, atmosfera rămâne grea de amintiri. Am găsit, ieri, în gardul de jnepeni o filă de pace, o scuză albă cu foșnetul unor aritmii de vreme. Vântul se lupta să o smulgă, nu știu ce-l interesa pe el să afle ce e scris pe trupul de celuloză, dar, ca unul revoltat, lemnul prinsese dibaci copilul de hârtie și se încăpățâna să nu cedeze atacatorului. Am alergat spre el, plânsetul acela îmi trezise, pesemne, instinctul matern. L-am prins și, în goană, i-am rupt un deget. A căzut printre tufele de micșunele. M-am aplecat să-l recuperez, dar am fost prea înceată, iar vântul și-a luat partea și dus a fost. Zici că a intrat în cutia pandorei. Nu-mi închipuiam că aerul se poate bloca între mine și restul lumii. Un cub pe care mulți îl văd perfect. Tot ce e prins înăuntru pare conservat. Chiar și marea, care nu de multă vreme a înghițit un om, a încetat să rumege. O mână de soare pironită anunță sacrificarea încă unei zile. Fără tine.
Dincolo de toate acestea, însă, exiști. Acolo e viața, iar pentru mine nu mai este loc.
Punctul 4: să fac rost de un ic și să mă strecor în fisură ca în linia vieții. Jur că nu sufăr de claustrofobie.

(22 august 2011)