Astăzi, mai mult decât în oricare altă zi, mi-am scotocit sertarele uitate... Am găsit dezordine; parcă nu făcusem nicicând curat. Mi-am regăsit aruncate temerile și visurile, mi-am regăsit șovăiala... M-am născut în ape tulburi, prea tulburi să am curaj să-mi împlinesc dorințele.
Mă gândesc în fiecare zi la ceasul de mâine. Poate din cauza ceasului acesta suntem aproape toți niște luptători; dar parcă trăim pentru alții, nu pentru noi. Vrem să predăm ștafeta cu capul sus; pentru ce, mă întreb uneori? Să fiu eu generația de sacrificiu? Deunăzi, vedeam un băiețaș risipindu-și averea. Trei generații au muncit să strângă ce-a risipit el în câteva luni. Câteva zile nu am putut să mai gândesc; îmi revenea în minte fapta nesăbuitului... Pentru ce trăim? Să fie oare viața noastră formată din... sesiuni de strângere de averi? Sau suntem aici cu scopul de a popula planeta asta? Aș vrea să cred că venirea noastră aici e mai mult decât pare; aș vrea să știu că, în urma mea, nimic din ce am avut eu nu va părea lipsit de valoare...