Orasele luminii din anii de demult incearca ca sa scrie
Ce nu s-a mai vazut si fuge ca o umbra pe hirtie penita
Care nu s-a mai facut caci fuse muritoare ca noi acesti
Si din pridvoarele caselor cinta imnuri mincinoase iubind.

In mijlocul lor sta ca o povara necitita de nimeni invers
Cum se iubesc in cintece rebele gindurile zarite de el
Un om cu un pelican ranit in aripa pe care-l duce la riu
Sa-l trimita ca pe Moise cum spun tablele vechi.

Inapoi a venit mult mai buna cu o ramura de maslin privegheata
De Apolo si de Neptun filozoful ucis atit a stiut
Ingropata de veacurile fara cunoastere de sine sublime
O fantoma de care celor multi le este frica.

Zimbind dar coltul gurii e un rinjet nepriceput de prieteni
Se curma la vederea intelepciunii abia ajunsa aici
Scrisneste gura rebela cind cinta imnul nefiintarii
Amara e moartea si mai mult eternul ce-l va cuprinde.

Un ris din penite se scurge invers cu gindul acum
In minte stau monstrii neintelesi pe curind la revedere.