seara își întinde mâinile întunecate în mine
le curăță într-o albie pală
și le retrage încet scurgând fluidele nopții
atunci mă transform într-o construcție ciudată trec de cealaltă parte a limitelor
iar oasele mele devin schele exterioare pe care urcă senzații
sub formă de oameni și nori de oțel
îmi simt pielea îngrămădită înăuntru ca pe un sac inutil și
îmi privesc sutele de chipuri cu neputința mută a celui legat la gură de propriile cuvinte -
tăcerea asta se întinde cordon legat între coastele mele
de aici și până la naștere
un elastic frumos și rigid
de care trag tot mai greu înspre capăt
gândind că în final mă va propulsa cât mai departe dincolo de respirația primă
și asud până spre dimineață
când îmi trec visul prin granița pulsândă a lumii
mă acopăr cu piele
și apar iar și iar din alt somn
pe când în mine se rotește cu blândețe lumina
și crește din adânc sămânța viitoarelor ierburi