din ochii lor țâșnesc ape în care înoată meduze molcome, pe chipul lor curg umbre, se preling de pe frunte până la tălpi în ritmul melcilor care ies după ploaie, de pe colțul buzelor care inversează surâsuri alunecă orice răsărit, căci ei respiră apusuri și dimineți care nu mai sunt, dimineți pe crengile cărora nu se mai așază guguștiucii, pe acestea le strâng bine în pumni, le strâng ca să nu piardă timpul pe care îl iubesc, căci ei nu se resemnează cu gândul că nicio clipă nu poate rămâne captivă sub degetele lor încleștate, că secundele din cutia lor de bijuterii s-au scurs de mult, așa, ca albușul unui ou spart în mână, și amintirile nu recompun, doar te țin în loc, te împietresc, te blochează, îți ingroapă picioarele și te transformă încet, pe nesimțite, într-un copac ale cărui rădăcini plutesc printr-un cer străin precum parașutele eșuate pe apă, un cer cu gura plină de pământ, care nu poate să strige.