Din adâncul unei primăveri târzii m-ai strigat
Ai căzut de pe capela unui dor străin
Și te-ai lovit de umbrele mele cenușii
În loc să le lași în pace să se dea singure cu capul de pereți
Ai luat-o pe fiecare în parte și ai început să le recunoști
Parcă toate îți semănau așa că ai ales să rămâi cu ele.

Dar ți-ai dat seama mai târziu că viața în mine nu e așa ușoară
În fiecare dimineață trebuia să îți amintești să respiri pentru amândoi
Cum mi-ai zis că de multe ori uiți și cine ești ai ales să mă stingi
Am murit în tine și m-am tăiat în rămășițe de paradis

În Rai am ajuns să mă culc pe șinele reci de tren,
Speram că într-o zi ai să treci peste mine și o să mă renaști în nimic
Aș mai fi murit o dată pentru tine;
Atunci te-ai întors și mi-ai șoptit că tot ce doare prea tare nudispare,
Era joi și eu încercam să uit câte puțin din tine de parcă ai fi un altul
Dar tu te plângeai că ești un nimeni așa că nu am putut.

Ploile de noiembrie te-au readus în mine și a început să îți placă
Eram un instinct, părea că eternitățile ne topiseră venele unele în altele
Mă iubeai dinainte să te naști, eu te-am învățat să simți cuvintele mari,
Însă ca pe orice Romeo și Julieta care se respectă
Au fost tunete mai grele ca moartea ce ne-au despărțit.

M-au codamnat umbrele senine să risipesc fără rost firimituri de lumină
Pentru că am o inimă prea albă și ție îți place mereu să joci cu piese negre
Îmi spuneai că ai să câștigi fiecare depărtare pentru mine
Că fiecare capăt de lume începe cu eu și se desface în tu
Dar de ce să îmi caut jumătatea când m-am născut întreagă
O, Romeo, ai uitat într-un final să fii adevărul vieții mele...