Când am intrat în curtea bisericii din cartierul Dămăroaia eram o gărgăriță, cu aripi roșii, câteva puncte negre și două antene care căutau drumul drept. Am pășit înăuntru ca într-o cutie veche de violoncel, în singurătatea anotimpului fierbinte ce-și plângea orele înserării și gemea de căldură, era vara anului 2012. Și totuși, la nivelul pământului, viața insectelor pulsa, erau tot felul de cari - de pildă - unele desenau hărți complicate în moliciunea lemnului pentru construcție, sub firele de iarbă, furnicile alergau câțiva gândaci mai mici, în timp ce urechelnițe atente pândeau în cusături de gene. Mai erau câțiva fluturi și câteva libelule care fremătau în ultimele lor ore de viață în curtea bisericii, ca într-o cutie veche de violoncel.

Ușa pe care am deschis-o era uscată ca o pictură murală, înăuntru câteva fâșii de soare înnobilau chipuri din icoane și părul sfinților căpătau contururi de nimb. Pretutindeni ursitoarele țeseau destine, degetele lor bătrâne trosneau în ritm sacadat, ca o mobilă veche, în vreme ce pașii mei acopereau urmele altor pași, urme de ieri sau de oricând. M-am oprit în mijlocul bisericii, am privit de jur-împrejur, atât cât poate privi o gărgăriță. Deasupra, în penumbra balconului, Ion și Maria Antonescu își continuă nestingheriți povestea de dragoste în cer, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Mareșalul are, cum știi, aceeași ochi strălucitori și vii, c-o umbră slabă de regret, ca un tricolor fluturând în vânt, numai eroii uitați și ignorați pe nedrept de neamul lor românesc au astfel de regrete în priviri.

Rămân și lâncezesc împreună cu timpul într-o așteptare tăcută, privind ziua și noaptea cum atârnă de cupolă ca două fulgere frânte. Ochii sfinților mă sfredelesc până la celula primordială. Lumina scade în intensitate, își schimbă cromatica odată cu ascunderea soarelui în spatele copacilor de afară, iar culoarea pârguiește aerul bisericii cu licoarea ei galbenă.

Eram preocupat cu privitul icoanelor și nu l-am văzut ieșind din altar, l-am simțit doar apropiindu-se, venind spre mine cu ritmul pașilor încetinit de obstacole invizibile, aducea cu zgomotul făcut de rostogolirea unui ghem de hârtie strânsă la supărare de mâna poetului, ghem aruncat pe covor, așa l-am simțit prima oară.

Modestia Omului însemnat de Dumnezeu e totală, ca atare este imposibil de descris prin cuvinte. În schimb, observi cu ușurință fluidul răspândit de ochii lui, nu albaștri - nu verzi, ochi negri, simpli și adânci, brațele nu i se termină în aripi, nu are nimb, nu este înger, dacă asta cauți, nu ai nimerit în locul potrivit. Are în schimb sufletul capabil să primească mii de necazuri, de supărări de oameni necăjiți și săraci, în fiecare zi sparge umbra și răcoarea în care sunt învelite, fără voie, suflete creștine.

Mi-a făcut semn să îl urmez într-o încăpere lipită de altar, ne-am așezat față în față și am petrecut împreună prima noastră liniște. Am traversat primul deșert, cel mai important, desigur în timpul acesta, nisipul nu contenea să-și cearnă granulele în ritmul lui, acoperea cu răbdare și stăruință spații mari dintre pietrele mele sterpe, ca apoi să sufle cu rod peste ele, un glas întreba - alt glas răspundea, era ca și cum ne-am cunoaște de mult, iar acum continuam o poveste întreruptă dintr-un motiv oarecare.

Omul însemnat de Dumnezeu are nume pământean, părintele Stelian Lăcătuș, este un erudit, scrie și traduce din limba franceză, Omul însemnat de Dumnezeu este bun, răbdător, adesea folosește metafora, poveștile lui călăuzesc spre lumină, iar vocea are nenumărate inflexiuni.

Mai târziu, într-o duminică, voi fi martor la un monolog de excepție, un eseu-predică și nu-ți imagina că vorbele au fost citite, veneau direct din interiorul Omului însemnat de Dumnezeu și mergeau în sufletele încremenite în jurul lui, nicio frază întâmplătoare, niciun mesaj fără direcție, eseuri-predici întotdeauna lucide și clare, nu lăsau loc interpretării și îndoielii. Gândul m-a dus involuntar la Pariul pe Prietenie, la artiștii care încearcă să transmită în același mod mesajele creaților personale și cât de puțini reușesc să aducă liniștea celor ce ascultă. Asta face diferența, asta înseamnă să ai sau să nu ai, har - aici, puterea sacramentală a celor șapte taine - dincolo, vocația ca o aptitudine, ca o calitate înnăscută.

Când am intrat în curtea bisericii din cartierul Dămăroaia eram o gărgăriță, cu aripi roșii, câteva puncte negre și două antene care căutau drumul drept. Am pășit înăuntru ca într-o cutie veche de violoncel, rătăcit pe drumul care ar fi trebuit să mă ducă la părintele Arsenie Boca, nu mai dormeam de teama unor coșmaruri care reveneau, cu regularitate, în fiecare noapte. Când am ieșit din biserică, pășeam pe propriile picioare. Redevenisem om.

Om însemnat de Omul însemnat de Dumnezeu.