nu mai înțeleg nimic
studențeii mei din franța
veniți acum un an în apartamentul vecin
discută pe un ton calm în ușă
pe sala scărilor, deja de douăzeci de minute

el pare că are o valiză mare
dar nu se grăbește
continuă să spună cuvinte liniștite
parcă de adio, sau poate de bun rămas

n-am spus că în urmă cu o săptămână
i-am văzut din nou împreună pe stradă
dar povestea cu frunza albastră continuă

și uite că iar sparg pereții cei de jos
nu mai pot asculta în ce degenerează discuția lor
defapt ar fi mai bine să-mi iau medicamentele
să grăbesc venirea lui mos ene pe la gene
acum când lumea a înnebunit, dar ce-o fi cu copiii ăștia?

îmi vine să deschid ușa și să le strig
je suis deja fatigue! ebrassez vous!

destul: să nu le mai port eu de grijă
să profit de pauza celor de jos
am dreptul și eu la puțină liniște
și chiar dacă nu e nimic estetic în povestea asta
voi lua medicamentele pentru coșmaruri
iar spre dimineață când spiritele se mai liniștesc
voi visa în culori
vise pe care n-am să le împărtășesc cu nimeni

ai văzut ce te-am păcălit cititorule?