Simt cum somnul zboară și încet îmi revin în fire. O rază de soare ce răzbate prin aer îmi dansează pe pleoapă, așa că o mai las, încă nu deschid ochii. Zâmbesc când îți simt mireasma părului tău și ușor mă întind în semn de triumf asupra vieții noastre. Încă nu vreau să te trezesc, mă pierd în amintirea nopții trecute, când te-am simțit lângă mine, când stelele au fost cu totul în ochii tăi, iar mâinile tale au vindecat acest suflet bolnav. Trag adânc aer în piept și sper să nu te trezească șuierul meu. Cu fața în sus, prin ochii minții privesc mulțumit în trecut și binecuvântez prezentul, când nopțile împreună le petrecem flămânzi în cotloanele vieții, răzbind mereu spre lumina dimineții. Ce bine mă pierd în brațele tale! Ce bine te pierzi în sărutările mele! Te aud cum ușor respiri somnul prin nări, ostenită de povara dragostei mele ușor bolnăvicioase. În sfârșit, privesc în tavan și simt cum totul din jur trăiește prin tine. Ești în fiecare rază de soare ce acum a cuprins întreaga cameră. Mă întorc pe o parte să te alin cu privirea, dar nu ești. Mă pierd și nu știu ce mi se întâmplă. Ai fost?
Buimac mă ridic pe marginea patului și toată ființa mea te caută, speriat ca de un demon ce pândește din umbră. Simt cu fiecare por și, deodată, aud cum apa curge ușor la baie. Realizez că te-ai ridicat din pat lăsându-mă în visare, nefiind prezent. Ușor îmi revin și cad lin într-un val de căldură interioară, eliberată de adrenalina din corp, care mă copleșește și simt nevoia să-mi pun capul în mâini. Pe spate îmi coboară un fir de sudoare rece, adus de acel demon lăuntric ce m-a aruncat preț de câteva momente în plasa disperării. Încă mai simt cum tâmpla îmi joacă în palmă, obosită și mulțumită de tremurul vieții. Mă doare capul! Un ceas îmi ticăie direct în suflet, de parcă îmi numără clipele precum un metronom stricat. Îmi fac curaj și mă ridic, vreau să îți spun de spaima mea și să te întreb ce am făcut aseară. Nu mai țin minte. A fost așa de mult de atunci? Deschid ușa la baie și văd cum apa curge alene, perforându-mi parcă retina și umplându-mă de lacrimi. Da, mi-ai spus să nu mai las robinetul deschis, mi-ai spus de mult să-l repar. Abia acum îmi aduc aminte. Nu mai simt mireasma ta și privesc în jur. Ești?
Același demon mă prinde în brațe și parcă mă strânge puternic. Mă scutur instinctiv să-l dau jos, să scap și astfel îmi revin. Privesc în oglindă, mă apropii și parcă în ea s-a întipărit chipul tău, ochii tăi mari mângâietori și expresivi în care iubeam să mă pierd, cu buzele tale de trandafir și pielea de catifea. E liniște prea mare, oglinda nu vorbește cu mine. Ce mulți ani au trecut peste mine și sufletul meu! Îl simt greu și bătrân. Mă aplec peste chiuvetă și mă întorc în timp. Totul devine limpede precum picăturile de apă ce curg prin fața ochilor mei. Privesc la seara aceea, privesc în neant. Te-ai întors și ai plecat fără să spui nimic, iar eu am crezut că am dreptate. Nu am încercat să te țin, să te aduc înapoi, am privit în golul lăsat de tine și nu realizam că eram oglinzi unul pentru celălalt, iar a mea nu mai strălucea. Simt cum îmi pleznește capul încercând să îmi aduc aminte când te-am văzut ultima dată. Visele îmi sunt trăiri eterice, mreje ale zbuciumului interior, în speranța că poate totuși vei intra pe ușă mai târziu. Vei fi?