ăsta al floarii era luat de nebun
ducea vitele unde era iarba mai grasă și mai
verde frunza din care cânta horă de iele
fragede iubeau
libertatea și câmpul lui
Dumnezeu nu venea să le ia
la rost

le vorbea cu niște cuvinte
neînțelese idile pentru
vedenii umbrele nopții cădeau din copaci
de prea coapte

lună plină găleata cu apă rece ducea o fetișcană
cu față senină cerul pistruiat dădea fuguța
la fântâna din deal
inimile păsări în voia dorului
pereche
mâinile ca două aripi de fluture
se întâlneau

iubirea este ploaia care se aruncă deodată
peste trupurile lor porți închise
ermetic fulgerul nu le poate despărți

îi plăcea să-l întrebe lumea de ielele lui
cum creșteau răul nu-l ajungea până când
un bici mânios din mâna unui duh afumat ca un bărbat gelos
noaptea l-a tăiat în două ca pe un copac uscat

fetișcana lui îi cară apă din fântâna rece
te pomenește mitreo
legănându-și rochia neagră
pe-o moarte
ai dat ultimul cântec de frunză

(21 iunie 2015)