erau vremuri tulburi, lumea se pierduse pe sine
și nimicul alerga pe uliți strigând:
moartea bate la ușă și ia câte un poem din fiecare casă
și de unde nu e ia și ultima fărâmă de vers ce trage a se-nchega
pe buze nevinovate

spaima cotropește, tăcerea spulberă
rânduri, rânduri se ridică umbra poemelor
o armată tăcută înarmată cu răbdare
făcută să învingă sau să moară
căci poezia nu-i pregătită să-și piardă visul

o mare de cuvinte dezarticulate
versuri sparte, corbi hămesiți, viermuială
șoapte, suspine, rugi închinate și blesteme stropșite
și tăcerea care acoperă
dezmățul morții și al necuvintelor

nu e nici prima și nici ultima răscolire
când sufletele cad secerate datorită credinței
în bine, în frumos și-n neuitare
căci singura ce-i poate ține piept ororii
e poezia și nemurirea ei

cel ce ridică spada de spadă va muri
și nemurirea-n vers se va zidi