copacul de la poartă își ia în fiecare zi adio
rupându-și de la gură câte o frunză-ngălbenită
cu care-mi scrie noi povești în colbul curții

ciorile se cațără pe o creangă alungată-n moarte
ciugulind tăcerile cu nerușinarea viului
prezicând următoarea exticția de toamnă

leproasa mea stradă ar vrea să se tragă la umbră
să nu i se mai vadă oasele albite ce ies printre crăpături
numai că umbra a murit cu mult mai înainte

melcii ronțăie iarbă, limacșii rad viul de la rădăcină
iar păduchii verzi cad cu tot cu scheletele frunzelor
umplând pământul cu rugina verdelui

pământul știe că-i moare viul verdelui
dar deja s-a obișnuit cu ideea pierderii
și ca să-și ascundă spaima a inventat primăvara