poetul nu iartă
te extrage te sustrage ție însuți
până rămâi o coajă aruncată în pustiul cuvântului
atunci deprinzi retragerea în carapace
a sentimentelor ajunse în talciocul iluziilor

dar când îl cunoști
când îl vezi om ca și tine
cu toate defectele lumești
cu exaltări și tristeți
înfumurat în sărăcia lui materială
discret sau refulând anormal
atunci totul se schimbă
totul se clarifică
și tocmai asta nu vrea
dar te lași plin de compasiune
în voia lui
să te golească de tine însuți
te lași absorbit
malaxat
doar pentru că acum e altceva
e om e viu e supus oricăror greșeli
îl accepți
îl ierți
îi dai tot ce ai pe o tavă de argint
îl lași să facă din tine azi o statuie de aur
mâine un bob de nisip
azi primești petalele
așa cum mâine vei primi spinii
toate astea fiindcă îi vezi clocotirea din piept
ca singura lui liană de care stă atârnat
peste prăpastie