să te faci luntre și punte ai spus
și din toate tăcerile mele adunate în trunchiul obscurei singularități
s-a născut luntrea zilei de mâine și ca să nu existe discuții i-ai dat-o lui Charon să-și facă treaba
și fiecare tăcere plutea dinspre un azi mohorât către un mâine nedefinit
în care timpul nu mai are nici o valoare
și nici culorile nu par a fi ceva

m-am alungat de fiecare dată când rădăcinile mele tânjeau după lumina adâncului
aburul regretelor urca până în vârful degetelor
acolo unde se mai putea refugia speranța
și ultima vedenie a închircirii
dar ca să pot pleca dincolo de mine
trebuia să trec puntea suspinelor
și din toate visele mele m-am adunat punte astupând hăul nenumitei

poate că o lacrimă va rătăci calea trasată
sau poate că focul genunilor va mistui atât luntrea cât și puntea
cert e că malurile vor căuta mereu să păstreze distanța
aruncându-se-n valuri, lăsându-se mușcate
și purtate către disoluție
în linia orizontului

povestea asta începe cu sfârșitul, își linge rănile și așteaptă să sfârșească într-un început…