când am plecat era fără haine pe el. avea capul legat cu un triunghi din mătase. vedeam prin piele vertebrele lipsă. gândurile. părea jenat de situație când își aduna cioburile degetelor în semnul de adio.
fugeam să nu mă ajungă urma cu părul nevopsit de secole, ochelarii de distanță ciobiți la o intersecție cu vidul, privirea tulbure înghesuită în același rucsac cu prietenii, dușmanii și grămada de lucruri fără importanță din jur.
urma, în depresie acută, articula greu emoțiile și schimba calendarul cu nasturii de la pardesiul lung, galben - resuscitat des prin șocuri și perfuzii cu lume.
și nu știam pe ce parte să stau între viață și moarte, paralele într-un timp care a dat foc țărmului de care se spărgeau toate.
doar cu un rest de plămân mai respiram în apă și auzeam încă țipătul de clown al sufletului meu. când am plecat era fără haine.
atât!
nu am ce să-ți mai dau din mine ca să îi ierți...

17 Septembrie 2017