lunile noastre de fiere
vor acoperi pământul cu o pătură groasă
prin ani-întuneric nu va găsi cerul
drumul spre strigătul omului
îngeri din cuvinte vor cere
odihnă fără plată

orizontali și sălbatici
vom sta goi în fața nimicului
când Dumnezeu rămas de-tot-singur
nesăbuinței nu se va putea da

ca pe destin
pădurea își va îmbrăca anxietățile:
deșertul de inimi mumificate

aproape-amnezici
ca de trupul de carne
de iubire ne vom apropia

și

vom mușca... vom mușca...

înspăimântătoare gângănii
cu strășnicie purtând în codul genetic
unica informație: a supraviețui!


[adesea nu mai înțelegem nimic
și totuși Dumnezeu a fost
suficient de curajos
încât să găsească
un răgaz pentru viață]