Gustul de fier din buza crăpată
ca după o bătaie bună
Deși nu sunt păpușă aruncată în zid
pentru că cel mai ușor mă izbesc singură
și cuvântul “plastic” mă umple
mă rupe
Fiecare nepăsare e o izbitură

În prima sperietură e multă moarte,
inima se oprește și crezi
că asta a fost tot
că până aici ai fost altul, unul nedemn
(te vei lovi din nou ceva mai târziu, ca o pasăre fericită
în cerul din geam)

Când mâna ta încetează să-mi pară simplă
așa cum azi ai mângâiat printre gratii
un canar
pe care aproape că l-am luat acasă
când mâna ta e iute și-mi scapă printre degete
ca un fluture pe care nu l-aș putea strivi
nu-i zid al meu in care să nu-mi rămână carnea

A două oară e acum și doar pare mai rău,
doar mi-am pierdut somnul legănată de-o funie
de care simt că mă tragi
fără de moarte și fără
nimic care să-i umple golul

Mama spunea că iubirea e de mai multe feluri
când cernea făînă și făcea zăpadă
Eu o iubeam în singurul fel pe care-l știam
ea mă iubea în singurul fel în care
nimic nu durea

Aici îți las sufletul meu
acum
strivit de nepăsare
Ție
în singurul fel pe care îl știu:
pentru totdeauna