ce povară e minciuna, ca o stea căzută-n hău
depărtare de-nceputuri, laț de praf înfipt în carne
ce adâncă e durerea celui ce se-ascunde-n clipe
care-au fost, ce n-au să vină
arătare scoasă-n calea legăturilor din drum
a plăcerilor din amăgire,
lacrimilor ura în sânge...

cât își poate renega culoarea pânza ce-a rămas uitată
colțului ce-l ține-n brațe, negrului de pe pereți
cât se-așterne sub dulapuri ochiul celui orb de gâlme
arătări scoase din tâmple, urlete arcuite-n palme
cât noroiul nestăpânit se cerne, mai o clipă devenit
mai apoi doar mucegai alintând verbe-n ecouri
cât himerelor agățate sus pe-o bârnă
slujitoarele loiale împăratului de sus
ce-și doarme somnul
cuiul bont și ruginit