Cunoașterea înseamnă a experimenta exploatând în adâncul propriei existențe. A adăuga trepte direcției înspre care tinzi pentru a rămâne în înălțarea ei. În lipsa unei astfel de experiențe specifică devenirii nu se poate vorbi despre cunoaștere. Cunoașterea de sine ca raportare la cunoașterea care dăruiește sinele se constituie ca proces al dezintegrării orizonturilor din care ființa umană, prin ceea ce întâlnește numind, își edifică ceea ce acestea îi propune ca fiind realitatea. Astfel, pentru a cunoaște prin ceea ce se trăiește din experiența personală, omul, ca spațiu de manifestare a experienței fenomenale, are nevoie de cuvinte. Rostirea lor sunt cărămizile cu care își zidește bolțile ce îi adăpostesc devenirea.
Însă, a genera cuvinte în acest mod, adică a numi ceea ce propune întâlnirea cu orizontul, înseamnă a dărui perspective și sens prezenței, ceea ce destructurează inefabilul imediat al esenței fondatoare care, prin numirea imaginativă, generează atotprezența inexprimabilului.