nu știu să citesc printre rânduri și nici să scriu printre rânduri, nu știu
mie să-mi spuneți clar, când vine sfârșitul ăla?
că eram mic și știam că
suferințele vieții n-or să mă doară.
“dați, am zis! oricum n-apuc.”
și-am trântit oasele de pământ
și mi-am lăsat clipe să prindă mucegai;
am grăbit iubirile
și-am lepădat promisiuni…
a trecut sfârșitul ăla,
citit printre rânduri.

am mai crescut…
și-am răscolit atent toate manualele vieților
scrise de primii care-au știut să scrie printre rânduri
mi-am scos neuronii prostiți,
i-am vândut pe loc;
pe ăia buni i-am amanetat,
dobândă am semnat,
câte o găleată de sânge pentru fiecare an trecut
și penalizări am semnat…
“luați, am zis! oricum n-apuc.”

acum sunt dator
și-mi plătesc dobânzile toate.
în fiecare zi se-adună o penalitate
și an de an mă trag cu furtunul,
în găleată.

reușesc să pun la cale un plan:
cu câțiva neuroni rămași,
mă gândesc să fac toate rândurile ghem,
ori să le scriu unul peste altul
și să-mi las ochii la vedere,
să fac semne cititorilor:
- așa da! cu o clipire…
- așa nu! cu două clipiri….
ca să nu citească printre rânduri.

- bine, bă. și-ntre clipiri, ce-ai să ne spui!?