mi- am luat copilul de mână
și l-am urcat în trenul acestor vremuri în care
nu-ți mai iei geamantanul cu tine
să nu stai 12 ore în picioare;
nu-ți mai pui conservele cu fasole în rucsac
și nici nu mai fumezi la grămadă peste ceilalți.
acum semnul ală cu țigara icsată e peste tot.
mai bine! m-am lăsat.
mda.
în aceste vremuri în care
trenul i s-a părut o magie copilului căci,
la plecare,
când s-a urnit uriașul de fier,
a tras aer în piept, a uimire;
și a pus mâna pe geam,
ca și când ar fi fost un ecran tactil.
s-a uitat către mine, un pic dezamăgit
și ochii lui parcă întrebau:
- la ăsta îi trebuie parolă?
n-a așteptat răspuns.
zâmbetul meu la descurajat.
știa că l-am prins
- era în lumea mea.
copilul trecea,
nivel după nivel și apoi,
brusc, s-a delogat.
- ăsta nu-i fain! spunea.
ca și când interfața,
meniul,
paginile ce zburau într-un 3D neredactat,
le vedea ca pe o versiune nereușită,
a unui joc banal.
doar pentru mine,
trenul era același basm.
nu mai era la fel,
dar eu îl vedeam
ca pe o variantă îmbunătățită,
cumva trecut,
de la veston,
la frac și papion.