nu-s arhivar de vise.
vă pot spune doar povestea mea
și despre nevindecarea ce a urmat.
era într-un noiembrie uitat
între o toamnă îndrăgostită de frunzele
ce dansau alături de vânt
și o iarnă rătăcită;
pe seară,
cu nori cenușii, ce te-apăsau pe umeri
și care,
se scuturau, printre felinare, de
aripi înghețate de libelule.
ea îmi vorbea,
ea îmi zâmbea…
eu rătăceam într-o luptă în care
mă transformasem în omul dragon
(aritmetic, se poate)
și, în jurul meu, cădeau
arse,
libelulele toate.
poate că doar mi s-a părut,
dar cineva mi-a poruncit:
- sărut-o!
atunci au pătruns în mine blestemele
libelulelor ucise și,
peste noi, aripile lor,
topite.

despre ce a mai fost,
nu vă spun,
nu-i povestea de azi.

doar vă spun că eu
și blestemele care m-au pătruns,
am trăit în simbioză;
eu eram bolnavul care își dorea
nevindecarea.

până când,
un alt soi de libelule au sosit pe lume.
a venit una, cu aripi de smoală
și mi-a luat blestemele
cuibărite, adânc, în mine.

- dați-mi-le înapoi! am strigat.
luptând, cât am luptat.

rânjeau, zburând prin noapte
și îmi lăsau ecoul drept sentință:
- dacă o lași să moară,
alta ca ea nu mai vine,
nu-i ereditară.