era o vreme când
credeam despre plopi că ei fac riduri
fără să îmbătrânească,
și nu plâng, și nu sângerează;
doar își leapădă frunzele,
își scutură câteva crengi uscate,
ca pe niște gene rebele,
ca pe niște unghii false.

le adunam,
le făceam buchet,
cu spatele le duceam acasă,
lângă sobă,
să trosnească pe îndelete
alte vise ce-aveau să mai vină.

într-un fel,
era un schimb de amabilități,
frunzele lor mă mângăiau
cu umbrele, în miezul de foc,
eu le adăposteam,
în eternitate.

azi,
le ascult poveștile
despre iernile în care-au stat
linii adormite prin zăpezi,
schelete desenate-n cărbune,
cu buze subțiri,
tremurânde.

azi,
îmi spun
despre brazdele prinse
plete-n rădăcini și
despre răsăritul ce-l poartă broșă,
o măgură știrbă.

eu le visez umbrele și
jocul dragostei ce-l ascundeam, când
ne făceam nevăzuți;
în fiecare spic de grâu,
altă ascunzătoare.

alături,
focul nu alege cum să ardă,
mestecă pe îndelete îmbrățișările
toate.

și asta îmi mai place la plopi,
ard pentru mine,
încă o dată.