prin sertarele nopții
îmi sunt clipele de somn
aranjate,
cu parfum de săpun între ele
ori, aruncate de-a valma,
prinse în rătăciri și coșmaruri.
altele,
goale, adânci…
cât drumul către partea nevăzută a lunii.

atunci,
îmi prind ochii în tavan,
constelația celor o mie de gânduri,
ce-aleargă de la o stea moartă
la o stea ce stă să moară,
ca să prindă ultima oaie,
rătăcită.

acolo,
miezul sufletului stă îmbrățișat
cu miezul minții,
acoperite de trupul meu
așezat cuminte,
ca un făt,
în coconul nopții.

uneori,
o lacrimă alungă fluturii
ce dansează haotic
în jurul imaginațiilor mele.