cum pâlpâie pe varul alb, terestru,
în lampă focul,
de-ar vrea să zboare, de-ar vrea să spună:
“umple locul!”
cum umbre reci, dorințe trecătoare
pe față-i curge timpul și chipul său de ceară
închide, în spatele ferestrelor, povestea
iubirilor de seară
prin alte umbre, vii, dar călătoare
s-au dus, acum șoptesc, nepământene
iluzii, prinse-n palmele de lut
iar între coaste, adânc,
printre caverne
dorurile mute, la porți, se-adună scut

“or’ unde-am rătăcit acele drumuri, toate,
or’ unde prind izvoare de singurătate?”

departe e tărâmul cela visat în nopți târzii
azi, unde-i drumul, n-ai cum afla,
n-ai cum să știi
pereții albi, de var terestru
îți mistuie desenul tău,
rupestru
condeiu-ți doarme și rece te atinge
înghițit de umbre și focul tău
se stinge