închizi uși, deschizi uși…
între tine și ele ferestrele din trupul de carne
ce-l porți cu tine
între tine și lume ferestrele din ziduri,
dar tu preferi să vezi florile din ghivece
parcă ar crește din marmura pervazului,
cum ar încolți, din podeaua rece,
pe urma pașilor numărați, flori roșii de piatră

acesta este spațiul, bine organizat, al singurătății
pusă la păstrare,
fragilă evadare,
asemănătoare cu frunza aceea de trifoi cu patru foi
pe care o păstrezi într-o carte,
o privești fără să o atingi și te întrebi: o fi norocul?

dincolo, alte uși,
multe porți,
niciuna în aer,
dar astăzi nu vei deschide uși,
nu vei zidi pereți,
vei lăsa toate ferestrele deschise
și ploaia să treacă printre florile din ghivece
să se prelingă pe podea,
florile roșii să crească până când
tot locul va fi o grădină unde să nu îți mai numeri pașii
îți mai amintești?
lumea nu avea porți,
nici ziduri
și toate florile alergau pe dealuri,
iar tu dansai în ploaie
de ce să nu recunoști?
așa a fost