Forțez limitele finitudinii mele prin verb. Încerc o perturbare a absolutului feliind logica atât de subțire încât să poată fi înghițită. Tremurul mâinii mele pe cuțit îi face pe ceilalți să mă încadreze la mistici. Lumea operează cu răni deschise. Inaccesibile unui algoritm capabil să dea o soluție.

Mi-e frică de rugăciuni. Fie pentru a nu-l umili pe Dumnezeu, făcându-l Zâna Măseluță, fie pentru a mă arăta curat, lipsit de păcate. Dumnezeu, extenuat, mă ignoră în ambele cazuri. Nu-şi pune mintea cu mine.

"Sunt un mistic ratat" nu e numai o chestie din CV-ul unui filozof care-l ura pe Buddha pentru că avea dreptate. E şi azimutul rătăciților.

M-a atras întotdeauna singurătatea femeilor. Ca o fustă mini sub care am vrut să privesc obraznic. Și, evident, gelos pe toți cei care ar fi vrut să privească alături de mine.

Am fost fericit doar când m-am mințit. Poezia e o invenție oribilă. M-a ajutat să fac din scrum de țigară fulgi de nea. În rest, e o morfină contrafăcută. Şi contrafactuală.

Precum canonul lui Tom Marshfield, textele mele nu sunt terapie. Sunt doar un pretext pentru a face dragoste. Cu tine. Cea care, întinzând rufele ca-n filmele alea ruseşti de război, îmi spui de fiecare dată, mesianic: nu m-ai căuta, de nu m-ai fi găsit.