o linie, de o vreme, nu mai vrea să fie frântă;
se întinde ca un șarpe înfometat și,
în drumul către infinit,
desparte lumile

privirea înțepenită,
în adâncul plecării continue,
topește clipa de gheață,
se prelinge sub pleoapele căzute
să nască muguri
în liniștea care se lățește în orb
până pe buze
unde
sărutul nu mai primește sărut,
doar dezleagă trupul de marginile universului
să rămână aici,
pământ în pământ,
lumesc,
o inimă care-și dorește să întoarne calea însetată,
dar sângele-i pietros

pulsul a încetat să bată,
călător tăcut și cuminte
și-a luat doar bilet de dus,
pe linia dreaptă