să-mi lăsați
colțul de stradă veche, castanul bătrân și-o bancă din lemn
și să mai treceți în marșul vostru către nicăieri cu zâmbetul pe fețe, așa cum o făceați mai ieri
printre voi să se strecoare silueta aceea ca o umbră de vis,
iar eu să rămân hipnotizat privind în urma ei,
pierdut în aroma parfumului său
precum fluturele sorbit de o floare
ploaia măruntă să mi-o lăsați
să mai prelingă șiroaie țesute pe frunzele mari, protectoare, precum o palmă de bunică grijulie care mângâie copilul dormind
firul de iarbă crudă să nu mi-l luați
să mai simt cum încolțește speranța,
doar trupul de piatră sfărâmicioasă să mi-l schimbați;
ce-i înăuntru al meu să rămână