- Treci ploaie călătoare/ că te-ajunge soarele/ și-ți taie picioarele/ cu un mai cu un pai/ cu sabia lui Mihai.

Ăsta-i cântecul ce oprește ploaia și o duce departe.

- Și unde o duce, moșule?

- Acolo unde-i de „trăbuială”, că pe la noi s-o ridicat bine cucuruzăle și, după seceratul holdelor, oamenii au cosât trifoiul sămânat odată cu holda.

- Da, moșule, îmi spui și mie povestea cu regele, cum ai fost la nunta lui, că ai spus-o odată, mai demult, când eram eu mic, și n-am înțeles-o prea bine.

- Că Doamne, mare mai ești acum! Ți-oi spune-o. Dar s-o țâi minte și s-o spui și tu, mai departe, copiilor tăi când îi vei avea. N-am fost la nunta regelui, că până acuma nu s-a însurat. Și-apoi chiar dacă s-ar fi însurat, crezi că mă chema pe mine la nuntă? Acolo ar fi mers doar domni de ăia mari din București ori din alte țări de pe unde are el neamuri. Nu, dragul moșului, n-am fost la nicio nuntă, nici a tatălui lui lui Mihai, Carol al doilea, și nici a bunicului său, Fedinand. Dar am fost atunci, demult, într-o toamnă ploioasă, la încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, ca rege și regină a tuturor românilor. Am plecat, din gară de la Sâghi, toți primarii din județ, apoi de prin satele și orașele pe lângă care a trecut trenul alți și alți primari s-au suit. Am ajuns în București, unde am văzut multe minunății. Erau case peste case, câte cinci-șase, chiar și zece ori mai multe prin unele părți. Mergeau pe uliți nu numai trăsuri trase de cai ci și unele fără de cai, însoțâte de un huruit de gândeai că să freacă piatră de piatră. Am mai văzut de astea și prin Sibii ori Craiova, unde îi fata mea, mătușa ta Ană, dar nu multe, ca acolo.

- De-astea am mai văzut și eu. Dar, spune-mi, văzut-ai pe Rege și pe Regină?

- Văzutu-i-am, că doar de asta am bătut atâta cale. El era un om destul de slăbuț, cu o țâr de barbuță și musteață, îmbrăcat ca un ofițer, iar ea o mândrețe de femeie într-o rochie lungă și albă, ca de mireasă. Păcat de rochia aceea că și-o târâia prin tină, și chiar și prin câte-o baltă, că era după o ploaie. Eu gândesc, măi nepoate, că era și înțelept rejele. S-o gândit dumnealui să se încoroneze toamna, destul de târziu, când ș-or gătat oamenii să-și adune roadele de pe câmp. Și tot el, bag samă, s-o gândit la toate, ca să iasă totul bine. O vrut el, Măria Sa, să ne vadă pe noi toți, primarii, și de aceea a trebuit să trecem prin fața dumnealui grupuri, grupuri. Fiecare grup avea în față doi primari ce purtau între două bețe o pânză pe care scria numele județului din care erau. Și erau multe județe pe vremea aceea în România Mare, să tot fi fost aproape de sută.

- D-apoi, moșule, cum a ajuns cana regelui la dumneata ? Ți-o dat-o, chiar el, dumitale ?

- Nu, nepoate, nu mi-a dat-o el, că am luat-o eu de pe masă.

- Cum așa ?

- Stai să vezi. După ce am difilat, cum s-ar zâce, ni s-o făcut foame. Unii mai aveam prin traistă câte ceva de-ale gurii, alții nu. Dar n-a trebuit să avem ,că Măria Sa a avut grijă. Ne-a invitat, prin oamenii săi, la ospăț. Într-o încăpere mare, erau mese acoperite cu pânză albă. Noi toți am șezut pe niște scaune lungi. Domni îmbrăcați în alb cu legătoare negre sub bărbie au început să aducă pentru fiecare din noi câte o cupă mai micuță, smălțuită, pentru rachiu, una mai mare de o jumătate de litru pentru vin, un blid tot smălțuit, o furcuță și un cuțât. Tot domnii despre care ți-am spus, au venit iute, ca pe drot, și ne-au umplut blidele cu friptură de vițel. Înainte de a ne apuca noi să mâncăm, un domn s-a adresat Regelui și Reginei care o vreme au stat și ei în capul mesei. Și, mi-aduc aminte, zicea domnul acela: avut-am noi, românii, buni conducători: Un Ștefan care a fost Cel Mare, un Ion cel Cumplit, un Mihai cel Viteaz. Vă avem acum în frunte pe Dumneavostră, Mărite Rege, și pe bună dreptate vă vom spune Întregitorul. Ferdinand Întregitorul. Ați întregit această țară cu toți românii, căci mulți, poate că cei mai mulți, trăiau sub stăpânire străină. Iar astăzi, datorită Măriei Voastre și cu voia Celui de Sus, trăim cu toții într-o mândră țară, România.

Deci, s-a dumirit mezinul, aceasta era povestea cănii rejelui. De aceea la masa din zilele de sărbătoare, bunicul atrăgea atenția nepotului trimis în pivniță după vin: ai grije, ca de ochii din cap, nu cumva să spargi cana rejelui. Și tot atunci, la marile sărbători, bunicul nu folosea o furculița obișnuită, ci cea adusă de la încoronarea Regelui, iar rachiul îl bea din cănuța cea mică ,iar vinul din cea mare.