prin pereții de sticlă
pătrunde umezeala
infiltrații lente
tăcerea
ca un aer timid
cenușiul absurd al unui
septembrie oarecare

se aud
câinii vagabonzi
ce supără
fetița cu buzunarele rupte
care plimbă pe străzi
păpușa de cârpă
spunând că e moartă

pagini șterse de bronz
timp destul
pentru a incinera
încet câte un gând
rămâne
un vis cât ochiul de apă
atingeri invizibile
amintirile
sunt doar o stare de grație
două umbre rătăcind
sunt rude cu ploaia

între existență și aparență
vorbesc despre noi
închisă în reguli
ca într-un templu
surâd și las literele
să se transforme-n corăbii
ultima corabie sunt eu
iar valurile mă invită
să fac o inscripție
semnelor de plecare
fără nici o coordonată precisă
cerul imită cu patimă
surparea în singurătate

abra abracadabra

vocea ta
foșnetul distinct
al unor secunde de metal alb

îți reconstitui prezența
într-o amiază inexistentă
n-am chef de cafea
valize și scrumiere încărcate
mai bine
ascund toate batistele
până când
păianjenii din sângele meu
vor inventa altă poveste