Se pregăteau din timp, copiii, pentru Crăciun. Strângeau, de pe te miri unde, hârtii colorate pentru împodobit steaua. Căutau, și nu se lăsau până nu găseau, poza cu Nașterea Domnului. Dar toate acestea ar fi fost în zadar dacă n-ar fi avut Steaua. Dar câte nu trebuiau pentru facerea ei? În primul rând o sită de care să fixeze niște bețișoare care să închipuie razele stelei și o coadă de mătură de care să fie ținută. Toate astea puteau fi făcute mai devreme. Probele cântecelor, adică repetițiile, nu puteau fi făcute decât după lăsarea postului. Era o vorbă, pe la ei, care zicea că cei care colindă în alte perioade ale anului se betejesc de buboie în ceafă. Imediat după Sfântul Niculae începeau probele la colinde. Se adunau copiii dintr-o țancină în casa unuia. Dar ce era țancina ?
Era o parte a satului în care oamenii se ajutau între ei, la făcutul unei case, în cazul unui incendiu, la săparea gropii în progadie, când avea loc o înmormântare.
Probele pentru colinzi cel mai bine era să se facă în casa cârsnicului și cântărețului de la biserică, Gheorghea lu Achim. Acesta, rămas de mult văduv, se bucura de cele aduse de copii drept plată pentru găzduire: vreo căpățână de curechi murat, piciorușe de purcel pentru răci, câte o glăjuță de vinars ori de vin din ălălalt an.
Oamenii îi așteptau cu drag pe copii să le colinde în Ajun. Mai întâi, de dimineață, veneau cei mici băieți și fetițe, ori chiar amestecați, apoi cete de feciori și fete. Erau obosiți copiii și se culcau devreme. Mamele, bunicile și surorile mai mari trebăluiau prin bucătărie.
După un somn bun, de mai multe ceasuri, erau treziți parcă de un cor îngeresc. Era „ceata muierilor.” După ce au trebăluit toată ziua și s-au culcat frânte de oboseală, au fost primele care s-au sculat. Frumos le mai era cântecul „Ziurel de ziuă”.