Chipul tău blând și întelept,
Rupt parcă din poveste,
Mi-a arătat ce-i bun și drept,
In drumul către creste.
M-ai învățat povești cu zâne și poezii-
Rostind cu har, cuvinte pline de povețe.
Imi povesteai adesea vise, avute-n tinerețe,
Când, mândră floare cum erai plângeai, râdeai,
La soare, nori, furtuni și ploi sau… la vreun fecior bălai
Ce îți șoptea în poartă cuvinte de iubire.
Ai fost întâiul meu sfătuitor și-ntâia prețuire,
Eu am primit-o ca un dar când mă chemai la tine,
Citind cu drag tot ce scriam, stângaci și fără rime.
Mă priveai și îmi spuneai că voi putea odată să scriu atât de bine
Incât voi aduna în pumni cuvinte, o mulțime!
Le voi așterne pe hârtii și vei citi cu mine-n glas
Chiar de vei fi acolo, sus, plecată-n altă lume.

Și ai pornit încet, ca un pribeag, mergând fără-ncetare,
Pe-acel drum lung, fără popas, lumină-având în zare.