cred că privirea ta a oprit poezia

stau pe marginea fonetică a numelui tău
și recunosc că nu mai știu
să scriu poezie
pentru că privirea ta i-a pus piedică

te bănuiesc de o curgere de sânge aparte
de un mod leneș de a închide ochii
de un mod dureros de a atinge femeile
de un mod zburător de a păși

e îngrozitor de posibil că m-am îndrăgostit
de un bărbat a cărui inimă n-am dus-o la ureche
niciodată

azi am plecat de tot prin lumi
din lumi învins faci cale-ntoarsă

--- // ---

ar fi firesc să vii diseară să ne băgăm sub plapuma lunii
să-i chicotim stelele
să ne dezbrăcăm încet unul de celălalt
ca o decorticare a minunii
să ne ascundem în sfera aceea luminoasă
pe care o tot cioplim în garsoniera ta
de două luni și ceva

când te uiți așa cu uitătura ta uitând să mai respiri
în pântecul meu începe să cânte un pitic
cu vocea lui mică cu fluturii și cu un soi de frică

am învățat pe de rost
uneori geana ți se răsfiră înspre frunte în sus
odată cu lumina
atunci izbucnește în aer un pârâu căprui
care-mi scrie cezura
pe care-mi lunec a femeie natura
din care se face prescura

când vei vei veni la noapte pășește-te viu în mine
mănâncă ceva și-apoi
citește biletul acesta prins de cuier
ca pe-un testament

mă las pe mine cu limbă de moarte cu de lumină foame
ochilor tăi