Orice închisoare are o ușă, orice cușcă are o ieșire, orice labirint are o scăpare, așa că intr-un fel sau altul, din toate poți scăpa.
Dar timpul? Timpul nu are usă, nu are ieșire, nu are vreo portiță ascunsă. Cum ar trebui sa scăpăm de cusca timpului? O cușcă facută în așa fel încat să te simți liber, o cușcă fără iesire, o cușcă fără scăpare, dar perfect camuflată de ochii noștri, aproape invizibilă.
Ca orice închisoare, și cea a timpului e formată din bare, bare ce sunt obișnuit metalice, acum sunt carnale, acum au viață, acum se mișcă o dată cu noi. Fiecare om e o astfel de bară, și fiecare suntem o parte din cușca unui altuia. Ne închidem singuri fără să realizăm că ajutăm timpul să ne păstreze în interiorul său.
Nu putem scăpa de timp oricât ne-am munci, oricât am fugi, oricât am încerca. Cu cât ajungem mai departe, cu cât cușca se mărește, își schimbă forma, în așa fel încât să rămânem înăuntrul ei.
Dar se poate scăpa, se poate evada, e vreo urmă de lumină, vreo speranță? Poate că da, poate că această lumină e ascunsă de întunericul morții. Moarte ce ne va duce dincolo de timp și spațiu, dincolo de existență. Sau poate că nici aceasta nu ne va ajuta, poate că ne va duce doar într-o altă închisoare, o închisoare a morții.
Este atât de simplu să sapi dintr-o cușcă normală oricât de rezistentă ar fi și oricât de mare sau complicată, comparând-o cu o cușca pe care nici măcar nu o putem percepe, nici nu ne putem imagina ca există.
Sau poate ca nici măcar nu încercăm sa scăpăm, ne-am obișnuit atât de mult in aceasta cușcă încat ne este frică de orice ar putea fi dincolo de ea.
Și rămânem veșnic condamnați.