Mă simt din ce în ce mai străin în camera asta. Mă apasă respirația sacadat-obsedantă a pereților și sudoarea lor rece. Mă irită jocul ei de-a spațiul, câteodată lărgindu-se până ce fiecare perete devine orizont, alteori strângându-se atât de mult încât simt atingerea îngerului trist din colțul camerei.
Totul constituindu-se ca o impunere constantă a sentimentului de claustrare, o alunecare lină pe panta nebuniei, având ca singur punct de sprijin ușa, metaforă a eliberării, dar și ea devenind din ce în ce mai vagă, cu fiecare întoarcere a mea, depărtându-mă, mai singur și mai străin, ca într-un joc cu spațiul, din ce în ce mai șters, devenind orizont.