A fost odată ca niciodată un loc între cer și pământ numit Putna.Am ajuns cu adevărat acolo într-o seară.Începuse să ningă.Plângeam, era trecut de miezul nopții.În stânga mea, un fulg.M-a luat în brațe."Nu mai plânge". Ne țineam de mână."Sunt emoționat, foarte emoționat".Îl priveam printre lacrimi.Era un fulg frumos, îmi săruta privirea.Apoi l-am alungat."Nu pot, i-am spus, mi-e frig, sunt anesteziată".A plecat trist.
În jurul meu, iubire. Multă iubire.Călugări cu plete și barbă.Am început din nou să plâng."Sunt apăsată, Părinte Dosoftei. Ce să fac?"Am închis ochii.Când i-am deschis din nou,fulgul meu era acolo.Îmi zâmbea. Acum nu-l mai puteam atinge. Cât aș fi vrut...Mă ardeau degetele.Era fulgul meu verde, verdele sărutului.N-am putut scrie nici un cuvânt despre verdele celorlalți.
În noaptea dintre ani m-am sfâșiat cel mai tare.Mănânc și plâng. Mănânc...
În rest, liniște.Pâinea călugărilor,bunătatea lor, strângerea de mână a Părintelui Ștefan, mănăstirile Arbore, Solca, Voroneț din ultima zi,un pumn de cuvinte.Am trăit mult acele zile.Încă le mai trăiesc.Sper să-mi reîntâlnesc fulgul jucăuș într-o zi.I-aș putea spune povestea unui loc dintre cer și pământ numit Putna, așa cum am simțit-o eu. Anais.