nu-l mai numesc în nici un fel. îl lepăd în drum. atunci destinul se umflă puțin peste margini.
iarăși am provocat soarta. am luat-o de guler și i-am strigat
că pe dinăuntru suntem încă vii
că ne jucăm cu mingea pe același maidan fierbinte
că avem curaj. rostogolim cercul mare de fier fără teamă printre suspinele noastre subțiri.

nu-l mai numesc în nici un fel
dar până e aici noaptea se topește lascivă în jurul lui

îmi imaginez același cuvânt rostit în o mie de limbi, toate materne.
acum sunt născătoarea acestei lumi.
mă rup. în sfârșit mă rup din lumina aspră a facerii lui.
el e în toate ca o umbră ascuțită și mușcătoare.
el este și soarele acesta mexican care-mi amintește că peste coșmaruri am piele.

zidurile apar mult mai târziu. când începem să ne punem întrebări.
avem deja ochi.

repet. am ochi albaștri. repet .

arunc poemele în aer. apoi lipesc afișe pe stâlpii din sufletele morților cum
că el e încă dorit
că eu îl doresc
că uneori îl îngrop în deșert ca să-l caut
că-l pierd între disperări
și îl nasc fără să-l mai numesc în vreun fel.