S-a lăsat cortina nopții din nou. N-am reușit să-i țin sforile toate și a căzut ușor peste noi.
Am zâmbit, am cântat, am dansat în neștire pe scena improvizată a vieții în doi.
Interpretam roluri de divă în care tu cucereai pătrățele de șah și râzând, sfârșeam diminețile goi.
N-ai întrebat niciodată de ce rujul e mereu mai roșu sau machiajul prea gros, de ce măștile-mi toate aveau un aer sfios. Ne-am tot spus replicile-n fugă, sau nu le-am mai spus deloc.
Dădeam spectacole perfecte și aclamați la orice pas, eram nebuna pereche, plină de haz.
Tu, cu priviri absente, ce treceau drept profunde; eu, cu picioare frumoase și plete ondulate, pictam vise în care alții trebuiau să se regăsească.
Nu pot să ridic cortina, astăzi n-am să pot juca. Toate măștile-s stricate, replicile vechi - uitate!
Astăzi eu mă văd pe mine, cum ștergând urme de praf de pe ochii tăi albaștri, iți șoptesc printre tăceri adunate din gunoi și cuvinte dezbrăcate, să ne plictisim în doi...



27 iunie 2007